Știi cum e, peste tot auzi de Bitcoin și criptomonede în zilele astea. Ba că unul a făcut avere, ba că altul a pierdut tot, ba că e viitorul, ba că e o bulă. Și dacă te uiți mai atent, toate chestiile astea noi, NFT-urile alea despre care vorbea toată lumea acum un an, contractele inteligente și ce-or mai fi ele, toate au ceva în comun.
Funcționează complet diferit față de aplicațiile pe care le folosim noi zi de zi. Adică na, Facebook, Gmail, Netflix-ul ăla pe care îl tot împărțim cu prietenii, toate merg pe sistemul vechi și bun client-server care există de când lumea… păi, de vreo treizeci și ceva de ani cel puțin.
Mi-a venit o comparație zilele trecute. Imaginează-ți două biblioteci, da? Prima e biblioteca aia mare din centrul orașului, știi tu, clădirea aia impozantă cu scări de marmură unde te duceai în facultate să înveți.
Are un catalog mare, bibliotecari care știu pe de rost unde e fiecare carte, totul organizat și frumos. A doua e… cum să zic, o chestie ciudată. Sute de oameni care țin acasă copii identice ale acelorași cărți și le actualizează constant între ei.
Parcă ar fi un club de lectură dus la extrem. Prima merge pe sistemul client-server clasic. A doua seamănă cu blockchain.
Sistemul clasic: când totul depinde de un centru
Modelul client-server e de fapt foarte simplu când te gândești la el. Ai un server mare și puternic care ține toate datele, și mulți clienți care cer informații de la el. Când deschizi Instagram să vezi ce-au mai postat prietenii (hai să fim sinceri, să vezi pisici și mâncare), telefonul tău trimite o cerere la serverele Meta, alea procesează ce le-ai cerut și îți trimit înapoi pozele.
E fix ca atunci când suni la pizzerie să comanzi. Tu ești clientul, pizzeria e serverul, și dacă pizzeria e închisă, rămâi flămând.
Sistemul ăsta a mers brici până acum și are logica lui. E rapid, eficient, ușor de înțeles. Companiile pot controla tot ce se întâmplă, pot face update-uri când vor ele, pot optimiza treaba după cum le convine. Serverele astea moderne, să vezi ce pot face… procesează milioane de cereri pe secundă! Servesc conținut pentru miliarde de oameni simultan. Când te gândești, e aproape magic.
Dar, și aici vine problema, ce faci când serverul ăla magic pică? Îți aduci aminte când a picat WhatsApp-ul ăla vreo șase ore acum câțiva ani? Toată lumea a înnebunit. Sute de milioane de oameni nu mai puteau comunica. Sau mai rău, când un hacker reușește să spargă o bază de date centralizată și fură datele a milioane de utilizatori dintr-o lovitură. S-a întâmplat de atâtea ori că nici nu mai ținem socoteala.
Rețeaua care nu are stăpân
Acum, arhitectura distribuită vine și zice: hai să facem totul altfel. În loc să avem un server central care știe tot și decide tot, hai să avem sute sau mii de noduri independente, fiecare cu câte o copie completă a tuturor datelor. Și când vrei să faci o tranzacție nouă, trebuie să fie de acord majoritatea ca să se întâmple.
Uite cum văd eu treaba asta. La banca tradițională, serverul lor știe că ai, să zicem, 1000 de lei în cont. Punct. În sistemul distribuit însă, o mie de calculatoare diferite, care nu se cunosc între ele, toate au scris că tu ai 1000 de lei. Și când vrei să trimiți 100 de lei cuiva, toate trebuie să fie de acord că da, ai banii ăia și poți să-i trimiți.
Sună ineficient, nu? De ce să stochezi aceleași informații de o mie de ori? Păi, aici e frumusețea. Nu mai depinzi de nimeni. Nu există cineva care să-ți poată închide contul pentru că i s-a năzărit. Nu există un server care să pice și să te lase cu ochii în soare. Sistemul merge chiar dacă jumătate din calculatoare dispar brusc.
Viteza versus siguranța
Aici lucrurile devin interesante. Un server clasic, din ăsta modern și bine uns, procesează zeci de mii de tranzacții pe secundă fără să clipească. Visa, cardul ăla pe care îl folosești probabil zilnic, procesează cam 65.000 de tranzacții pe secundă când e Black Friday și toată lumea cumpără ca disperată. Bitcoin? Vreo 7 tranzacții pe secundă. Da, ai citit bine, șapte.
Nu e că ar fi proiectată prost rețeaua sau ceva. E prețul pe care îl plătești pentru libertate, cum ar veni. Când plătești cu cardul la magazin, banca verifică instant că ai bani și gata, ai plecat cu cumpărăturile. În Bitcoin, tranzacția ta trebuie împachetată cu altele, validată prin calcule matematice complicate (nu mă întreba exact cum, că nici eu nu înțeleg tot), apoi distribuită și acceptată de majoritatea rețelei. Durează vreo 10 minute în medie.
Știu ce gândești… 10 minute să aștepți să-ți confirme plata la cafea? Nebunie! Dar odată confirmată, tranzacția aia e beton. Nu o mai schimbă nimeni, nu o mai șterge nimeni, nu vine un administrator să zică „ups, am greșit, de fapt nu s-a întâmplat”. E acolo pentru totdeauna.
Controlul și responsabilitatea
În lumea serverelor centrale, știi mereu pe cine să înjuri când ceva nu merge. Facebook-ul nu merge? Înjuri Facebook. Banca ți-a blocat cardul? Suni la bancă să te cerți cu ei. Există un număr de telefon, există o companie pe care o poți da în judecată, există cineva responsabil.
Cu rețelele distribuite, situația e… diferită. Nu există șef. Nu există departament de reclamații. Dacă îți pierzi cheia privată de la portofelul de criptomonede (practic parola ta super secretă), aia e, ai pierdut tot. Nu există „am uitat parola, trimiteți-mi email de resetare”. Dacă trimiți din greșeală bani la adresa greșită, felicitări, tocmai ai făcut o donație involuntară unui străin norocos.
E ca diferența dintre a locui cu părinții și a te muta singur. Cu părinții, dacă uiți cheia, suni și vine mama să-ți deschidă. Singur, dacă pierzi cheia și nu ai una de rezervă, dormi în fața ușii sau chemi un lăcătuș și plătești.
Transparența ca armă cu două tăiuri
Facebook, Google, toate astea sunt cutii negre. Habar n-ai cum îți stochează datele, ce fac cu ele, cum funcționează algoritmii lor. E secretul lor comercial și așa rămâne. Trebuie să ai încredere că fac ce trebuie, că nu se uită angajații prin pozele tale private, că nu vând datele tale cui nu trebuie (deși, să fim serioși, cam vând).
Pe de altă parte, majoritatea rețelelor distribuite sunt transparente total. Pe Bitcoin poți vedea absolut toate tranzacțiile care s-au făcut vreodată. De la prima până la ultima. Codul care face totul să meargă e disponibil pe internet, oricine poate să se uite la el, să-l verifice, să vadă că nu sunt șmecherii ascunse.
Sună bine până te gândești mai bine. Imaginează-ți că toate cumpărăturile tale, toate plățile, tot, ar fi publice. Ok, poate nu apare numele tău direct, dar cineva deștept ar putea să-și dea seama că tu ești. Câți bani câștigi, unde cheltuiești, cât de des mergi la doctor… toate ar fi acolo pentru oricine vrea să se uite.
Evoluția și adaptarea
Facebook vrea să bage o funcție nouă? Pac, mâine dimineață o au toți utilizatorii. Nu-ți place? Tough luck, ori te obișnuiești, ori ștergi aplicația.
La rețelele distribuite, dacă vrei să schimbi ceva, trebuie să convingi majoritatea să fie de acord. E ca și cum ai încerca să schimbi regulile într-un bloc cu 100 de apartamente. Trebuie să convingi cel puțin 51 de vecini că ideea ta e bună. Și dacă 40 nu vor, s-ar putea să se mute în blocul de alături și să-și facă propriile reguli. În lumea crypto, asta se cheamă „fork” și s-a întâmplat de multe ori.
Costurile ascunse și cele vizibile
Gmail e gratis, nu? Instagram la fel, Facebook la fel. Dar nimic nu e gratis de fapt. Plătești cu datele tale, cu atenția ta, cu faptul că vezi reclame. Google nu ține serverele alea imense din bunătatea inimii. Face bani din a ști totul despre tine și a-ți vinde atenția.
În rețelele distribuite, costurile sunt pe față. Vrei să trimiți Bitcoin? Plătești o taxă. Vrei să faci un smart contract pe Ethereum? Plătești „gas” (nu benzină, e doar numele pe care l-au ales ei pentru taxe). Poate părea mai scump, dar măcar știi exact cât și pentru ce plătești.
Viitorul coexistenței
Acum, să fim realiști. Nu o să renunțăm cu toții la Gmail și Instagram mâine și să trecem pe sisteme distribuite. Probabil că viitorul o să fie un mix. Poate o să folosești o rețea distribuită pentru documentele alea super importante pe care nu vrei să le piardă sau cenzureze nimeni, dar o să continui să te uiți la Netflix și să trimiți meme-uri pe WhatsApp.
Chiar și companiile mari se joacă cu tehnologiile astea. Pentru lanțuri de aprovizionare unde vrei să știi exact de unde vine mâncarea, pentru sisteme de vot unde vrei transparență totală, pentru registre medicale unde vrei ca datele să fie ale tale, nu ale spitalului.
Până la urmă, nu e despre care sistem e mai bun în general. E despre ce vrei tu. Vrei să fie rapid și convenabil, sau vrei să ai control total? Vrei pe cineva să te ajute când ai probleme, sau vrei să fii propriul tău șef? Răspunsul diferă pentru fiecare dintre noi și pentru fiecare situație. Și poate că asta e cel mai mișto lucru la tehnologie acum, că ai de ales. Nu mai ești forțat să accepți un singur mod de a face lucrurile. Poți alege ce nivel de control versus conveniență te face fericit.
