Când spui „apărare”, ai tendința să vezi imediat arme, uniforme, hărți, poate un tanc într-un nor de praf. În realitate, apărarea modernă e mai puțin spectaculoasă și mult mai mult despre lucruri care nu se văd la televizor.
Despre timp, despre spațiu, despre rute, despre proceduri, despre oameni care se înțeleg din două cuvinte fiindcă au exersat împreună ani întregi. Și, da, despre nervi. Fiindcă în zonele sensibile ale Europei, nervii devin, fără să vrei, o resursă strategică.
România a ajuns să conteze în NATO nu printr-o singură „lovitură de imagine”, ci printr-o combinație de elemente foarte concrete. Unele sunt evidente, geografia și Marea Neagră.
Altele sunt mai tăcute, capacitatea de a găzdui forțe aliate, structurile de comandă, infrastructura care se extinde, reziliența la presiuni hibride. Împreună, toate acestea fac ca România să fie, în limbaj simplu, un loc pe care NATO se poate baza atunci când își face planuri serioase, nu doar exerciții de rutină.
Geografia care nu te lasă să te prefaci
Oricât ne-am obișnuit cu ideea că suntem „la marginea Uniunii”, geografia României ne împinge în centrul unor calcule de securitate. Avem Marea Neagră, avem Dunărea, avem un relief care îți oferă și obstacole, și protecție, dar îți cere și infrastructură ca să te miști repede.
Avem vecinătatea directă cu Ucraina și legături istorice, economice și umane cu Republica Moldova. Într-o vreme în care granițele nu mai sunt doar linii pe hartă, ci și rute de drone, coridoare de informație și fluxuri de mărfuri, România e un nod.
Un nod, apropo, nu e confortabil. Într-un nod se încurcă firele, se aglomerează traficul, apar tensiuni. Dar tocmai asta îl face important. Pentru NATO, flancul estic nu e o bandă subțire trasată cu markerul, e o zonă largă în care contează cât de repede poți întări o apărare, unde poți desfășura forțe, cum îți protejezi spațiul aerian și cum îți asiguri libertatea de mișcare pe mare.
Carpații, de exemplu, par un subiect de manual, dar în logistică sunt o realitate. Dacă nu ai rute bune, dacă nu ai căi ferate care să ducă greutăți mari, dacă nu ai poduri care să susțină tehnică militară, atunci munții îți devin frână. Iar când NATO vorbește despre mobilitate militară, nu o face ca despre un concept abstract. O face fiindcă în primele zile ale unei crize, diferența dintre „putem” și „nu putem” stă uneori în câteva ore pierdute.
România are un avantaj clar: spațiu de desfășurare. Pare banal, dar nu e. În multe state europene, densitatea urbană și limitările de teren fac dificil antrenamentul de amploare. La noi există încă zone în care se pot organiza exerciții mari, se pot testa scenarii complexe, se pot desfășura unități multinaționale fără să îți tremure tot județul de nervi. E o resursă care nu se vede ca un avion nou, dar care, în planificare, cântărește mult.
Marea Neagră, locul unde nu îți permiți să fii relaxat
Marea Neagră e, pentru mulți, un spațiu de vacanță. Pentru securitate, e o frontieră. După militarizarea Crimeei, după creșterea prezenței militare rusești și după războiul din Ucraina, bazinul Mării Negre a devenit un spațiu în care tensiunea plutește în aer chiar și când pare că e liniște. Aici apar sisteme de apărare antiaeriană, apar rachete anti-navă, apar drone maritime, apar bruiaje care îți strică navigația, apar riscuri pentru infrastructura critică. Și toate acestea se întâmplă într-o mare cu reguli speciale de acces și cu un echilibru delicat între aliații riverani.
Pentru NATO, Marea Neagră are o particularitate incomodă: nu poți proiecta putere navală acolo la fel de simplu cum o faci în Atlantic. Convenția de la Montreux limitează prezența navelor statelor neriverane, iar asta înseamnă că statele de la mal, România, Bulgaria și Turcia, devin inevitabil esențiale. Aici se află unul dintre punctele forte reale ale României: faptul că e riverană și că poate contribui constant, prin prezență, supraveghere, cooperare și inițiative regionale.
Un exemplu practic, cu picioarele pe pământ, este cooperarea pentru combaterea minelor. Minele nu sunt un subiect „cu glamour”. Nu fac audiență, nu arată bine în fotografii. Dar pot bloca rute, pot afecta porturi, pot speria asiguratorii și pot produce pagube serioase fără să se tragă un foc de armă. Faptul că România a intrat într-un aranjament trilateral, împreună cu Bulgaria și Turcia, pentru o grupare de combatere a minelor în Marea Neagră arată o maturitate: să rezolvi o problemă tehnică, repetitivă, cu efecte economice și militare, fără să te pierzi în discurs.
Apoi există tema infrastructurii critice. Cablurile submarine, conductele, platformele energetice, terminalele, toate acestea sunt vulnerabile. În ultimii ani, Europa a înțeles, uneori cu întârziere, că sabotajul poate fi discret și eficient. România, tocmai fiindcă are litoral și fiindcă își leagă o parte din viitorul energetic de proiecte offshore, are un interes direct să trateze protecția infrastructurii ca pe o componentă centrală a securității, nu ca pe o anexă.
România ca platformă de primire a aliaților, adică partea „invizibilă” a apărării
E ușor să spui „vin aliații”. E mai greu să îi primești. Să îi primești înseamnă să ai baze, piste, depozite, combustibil, securitate, legături de comunicații, spații de antrenament, rute de transport, oameni care știu exact cui să dea un telefon când ceva se blochează. În limbaj NATO, asta se numește sprijin al națiunii gazdă. Sună sec, dar e esențial.
Baza de la Mihail Kogălniceanu a devenit, în timp, un hub strategic. Nu doar un aerodrom, ci un punct de intrare, de rotație și de sprijin logistic pentru forțele aliate. Dacă te gândești la modul în care funcționează întăririle, ai nevoie de astfel de noduri. Într-o criză, nu ai timp să improvizezi. Vrei să ai deja locurile pregătite, procedurile clare, capacitatea de a crește rapid volumul. Extinderile și modernizările de acolo merg în această direcție.
În interiorul țării, poligonul de la Cincu a devenit un spațiu în care interoperabilitatea se face pe bune, nu în discurs. Acolo se antrenează români și aliați, inclusiv grupul multinațional de luptă. Interoperabilitatea, de fapt, e o sumă de reflexe. Cum comunici, cum transmiți coordonate, cum ceri sprijin, cum te repliezi, cum îți sincronizezi ritmul. Toate acestea se învață în teren, în noroi, în praf, în frig, când lucrurile nu ies perfect. Și tocmai de aceea exercițiul repetat devine o resursă.
Prezența aliată pe teritoriul României, în mod regulat, are și un efect strategic foarte simplu: complică orice calcul agresiv. O prezență multinațională înseamnă că nu mai vorbești despre o singură țară, ci despre o alianță care e deja acolo, cu oameni, cu echipamente, cu proceduri, cu responsabilități împărțite. Asta e descurajare în sensul cel mai concret.
Apărarea aeriană și antirachetă, nervul care ține liniștit restul corpului
Dacă ar fi să alegi o lecție a ultimilor ani, ar fi că cerul contează. Controlul spațiului aerian îți dă libertate de mișcare la sol și pe mare. Lipsa lui te face defensiv, te obligă să te ascunzi, îți blochează logistica, îți încetinește deciziile. România a investit în acest domeniu și, chiar dacă modernizarea nu e uniformă în toate componentele, direcția e clară.
Sistemul Aegis Ashore de la Deveselu, parte din apărarea antirachetă NATO, a schimbat profilul strategic al României. A devenit operațional în a doua jumătate a anilor 2010 și, de atunci, este integrat în arhitectura aliată de apărare antirachetă. Asta contează fiindcă o capabilitate care funcționează zi de zi ajunge să fie prinsă în planuri, în exerciții, în modul de gândire al alianței.
Deveselu nu e doar un element tehnic. E și un test de rezistență politică. A atras și atrage presiune, propagandă, interpretări răuvoitoare, uneori chiar isterie. România, acceptând o asemenea piesă în arhitectura aliată, și-a asumat implicit un rol de pilon. Când ești pilon, nu te mai poți preface că ești „departe de probleme”.
Pe lângă antirachete, apărarea aeriană înseamnă și capacități precum Patriot, radare, rețele de comandă și control, alertă, reacție. Aici, România a făcut pași mari. Mai există nevoie de consolidare, mai ales pe segmentul de acoperire completă și pe integrarea tuturor sistemelor într-o imagine comună, dar investițiile au ridicat clar valoarea strategică a țării.
Un moment cu greutate a fost decizia de a dona Ucrainei un sistem Patriot, cu condiția înlocuirii lui. A fost un gest de solidaritate, dar și un gest calculat, tocmai pentru a nu slăbi propria apărare. În regiune, securitatea nu e o poveste cu eroi singuratici, e o ecuație de echilibre. Dacă vecinul rezistă, ai mai multă siguranță. Dacă vecinul cade, presiunea se mută pe tine.
Aviația e un alt capitol care a schimbat lucrurile. Tranziția la F-16, participarea la misiuni NATO de poliție aeriană, inclusiv în alte spații ale alianței, arată un lucru simplu: România nu e doar beneficiar de securitate, ci și furnizor. Nu e un detaliu de orgoliu, e o diferență de statut în interiorul alianței.
Centrul de instruire F-16 de la Fetești adaugă o piesă de viitor. Un centru de acest tip nu e doar o investiție în piloți și tehnicieni. E o investiție în rețele profesionale. Oamenii se cunosc, lucrează împreună, își fac reflexe comune. În crize, acest capital de încredere, construit în ani, poate fi mai important decât pare.
Comandă și control, partea pe care o simți abia când lipsește
În NATO, forța nu înseamnă doar unități și tehnică. Înseamnă și capacitatea de a conduce, de a integra, de a planifica. Dacă nu ai comandă și control, ai doar aglomerație. România a câștigat aici un rol important, găzduind structuri multinaționale care nu sunt decorative.
Comandamentul Multinațional de Divizie Sud Est, cu sediul la București, este un exemplu. Un astfel de comandament înseamnă că România participă la planificare și coordonare la un nivel ridicat. Înseamnă că există un loc în care se adună informația, se fac scenarii, se construiesc planuri de reacție, se lucrează cu proceduri comune. În limbaj simplu, înseamnă că există o „minte” organizată a apărării terestre multinaționale în regiune.
Comandamentul Corpului Multinațional de Sud Est, la Sibiu, duce lucrurile și mai sus. La nivel de corp, vorbim de o structură care poate coordona operații terestre ample, poate integra mai multe divizii și poate lucra strâns cu domeniul aerian, naval și logistic. Faptul că România este națiune-cadru pentru o asemenea structură arată încredere aliată în capacitatea ei de organizare și continuitate.
Există și o piesă mai discretă, dar critică, unitatea de integrare a forțelor NATO, care facilitează desfășurarea rapidă a întăririlor. Aici intră rutele, coordonarea cu autoritățile naționale, logistica, procedurile. Pare administrativ, dar în realitate e sistemul circulator al apărării. Dacă se blochează, totul se încetinește.
Spațiul gri, de la bruiaj la dezinformare
Războiul modern începe adesea înainte să îi spui război. Începe prin atacuri cibernetice, prin încercări de a bloca infrastructură, prin campanii de dezinformare, prin presiuni economice, prin gesturi care îți testează reacția. În zona Mării Negre și în vecinătatea Ucrainei, aceste fenomene sunt frecvente.
România, prin simpla poziție, e expusă. Dar expunerea poate deveni și avantaj, fiindcă te obligă să înveți repede. Te obligă să îți ajustezi instituțiile, să îți consolidezi cooperarea, să îți întărești mecanismele de răspuns. Nu e romantic, e doar necesar.
Un punct forte specific al României este Centrul de Excelență NATO pentru HUMINT, la Oradea. Nu e vorba de filme și de mister, ci de standarde, instruire, metodă, lecții învățate. Când ai un astfel de centru, contribui la producerea de expertiză aliată, nu doar la consumarea ei. Iar expertiza creează rețele, oameni care se cunosc, care își împărtășesc experiența, care înțeleg contextul regional. Într-un spațiu în care informația e o armă, asta contează.
Pe partea de cyber, România are un avantaj legat de comunitatea IT, dar și provocări legate de instituții, de birocrație și de infrastructură veche. Totuși, presiunea regională a împins tema securității cibernetice în prim-plan. A apărut mai multă atenție pe protecția infrastructurii critice, pe cooperarea între instituții, pe exerciții și pe reacție. Nu suntem la finalul drumului, nici pe departe, dar se simte că subiectul nu mai e tratat ca un moft.
În spațiul gri intră și reziliența socială. Oricât de tehnic ar suna, e despre oameni. Despre cât de ușor poți fi manipulat, despre cât de repede te panichezi, despre cât de multă încredere ai în instituții. România mai are de lucru aici, fiindcă neîncrederea e adâncă și oboseala publică e reală. Dar tocmai de aceea comunicarea clară, rapidă, fără aroganță, devine parte din apărare.
Constanța și Dunărea, coridoare care au fost testate în viața reală
Dacă vrei o imagine simplă a utilității României, uită-te la Constanța și la Dunăre. Un port mare conectat la un fluviu care traversează Europa e un avantaj enorm. În ultimii ani, când porturile ucrainene au fost atacate sau când rutele maritime au devenit riscante, România a devenit o rută de sprijin. A existat tranzit, a existat presiune, au existat blocaje și nervi, au existat efecte economice interne, inclusiv tensiuni în agricultură. Dar tocmai prin acest stres test s-a văzut ce poate și ce nu poate infrastructura.
Pentru NATO, un port ca Constanța nu e doar despre comerț. E despre capacitatea de a aduce rapid echipamente, combustibil, muniții și de a le muta mai departe. E despre redundanță, acel cuvânt tehnic care în practică înseamnă că, dacă o rută cade, ai nevoie de alta. Iar Dunărea, cu toate limitările ei sezoniere, rămâne o arteră de volum, utilă pentru logistică și pentru reducerea presiunii pe șosele și pe căi ferate.
Aici România are un punct forte și un punct sensibil în același timp. Punctul forte e poziția și existența acestei infrastructuri naturale. Punctul sensibil e ritmul de modernizare a infrastructurii construite. Drumuri, poduri, căi ferate, proceduri, capacitatea de a mișca tehnică grea fără întârzieri. NATO insistă pe mobilitate militară și pe reducerea blocajelor administrative tocmai fiindcă, într-o criză, birocrația poate face mai mult rău decât lipsa de curaj.
Industria de apărare, munția și lucrurile care nu sună eroic
E un adevăr simplu: fără muniție, fără mentenanță, fără piese de schimb, fără producție, nu ai apărare susținută. Lecțiile războiului din Ucraina au lovit Europa fix aici. Consumul de muniții e uriaș, stocurile se subțiază, industria trebuie să crească. România încearcă să își refacă și să își modernizeze industria de apărare, iar asta, dacă e făcut serios, poate deveni un avantaj aliat.
Un proiect important este cel legat de o fabrică de pulberi realizată cu parteneri externi, gândită pentru a întări capacitatea de producție în regiune. Genul acesta de investiții nu e garantat, apar mereu întârzieri, apar tentații, apar blocaje, apar discuții despre bani. Dar direcția e relevantă. O alianță nu se sprijină doar pe brigăzi și avioane. Se sprijină pe capacitatea de a produce și de a reface resursele într-un ritm care să țină pasul cu realitatea unui conflict modern.
În același registru intră și dezvoltarea de drone defensive și de soluții de contracarare. Dronele au schimbat câmpul de luptă tocmai fiindcă sunt ieftine, adaptabile și greu de oprit complet. Dacă România reușește să lege cerințele reale din teren de capacitatea industrială, adică să nu rămână la proiecte frumoase pe hârtie, poate deveni nu doar utilizator, ci și furnizor de capabilități regionale.
Industria se leagă și de mentenanță. Să ai capacitatea de a repara local, de a face revizii, de a produce piese sau de a integra sisteme în regiune înseamnă timp câștigat și dependențe reduse. Iar timpul, oricât de banal ar suna, e moneda cea mai scumpă în apărare.
România în securitatea regională, dincolo de sloganuri
Există o întrebare care revine tot mai des, în discuții serioase, dar și la o cafea, când lumea încearcă să înțeleagă ce se întâmplă în jur. Ce rol joacă România în securitatea regională a Europei de Est, în contextul actual?
Răspunsul e mai puțin spectaculos decât ar vrea unii, dar e mai solid decât pare. România e o piesă de stabilitate într-o zonă în care stabilitatea nu vine de la sine. Și e stabilitate nu doar prin poziție, ci prin faptul că a construit, în timp, un set de capacități și un tip de predictibilitate. Predictibilitatea sună birocratic, dar e foarte practică. Înseamnă că un aliat știe la ce să se aștepte de la tine, că nu îți schimbi direcția de azi pe mâine, că îți ții angajamentele, că îți faci bugetul de apărare serios, chiar dacă asta stârnește discuții interne.
România a menținut în ultimii ani un nivel ridicat al cheltuielilor de apărare și a discutat deschis despre creșteri pe termen lung. Nu e ușor, fiindcă există presiuni sociale, există frustrări, există întrebarea clasică „de ce nu se duc banii în altă parte”. Dar, în securitate, consecvența se vede și în cifre. Iar cifrele, în NATO, nu sunt doar cifre. Sunt semnale.
Sprijinul pentru Ucraina, în diverse forme, de la coridoare logistice la asistență militară în anumite limite, contează și el pentru securitatea regională. Nu a fost un drum fără costuri interne. S-a simțit economic, s-a simțit politic. Dar, strategic, faptul că România a rămas o rută de sprijin și un spațiu stabil la granița unei țări aflate în război a fost și rămâne important.
Republica Moldova este un alt punct sensibil. România, fie că îi convine să o spună tare sau nu, are o responsabilitate specială aici. Instabilitatea Moldovei nu e un subiect extern, e un subiect care se întoarce imediat în securitatea României. În logica NATO, a avea în regiune un stat aliat care înțelege această realitate și acționează consecvent e un avantaj.
Relația cu Statele Unite și echilibrul european
În arhitectura NATO, Statele Unite rămân pivotul militar major. România a investit mult în relația cu SUA, prin prezență militară pe teritoriul ei, prin exerciții comune, prin achiziții și prin proiecte strategice. Asta a crescut relevanța țării în alianță.
În același timp, Europa își asumă treptat mai mult din povara apărării, iar pentru România asta e și oportunitate, și provocare. Oportunitate fiindcă poate atrage investiții industriale și poate deveni un centru regional de mentenanță și producție. Provocare fiindcă trebuie să fie suficient de matură administrativ încât să nu piardă proiecte în birocrație, în întârzieri sau în decizii prost luate.
Un punct forte aici este că România nu și-a construit strategia doar pe ideea că „altcineva va rezolva”. A încercat să își ridice propriile capacități și să își diversifice cooperarea aliată. Se vede în prezența multinațională, se vede în structurile de comandă, se vede în investiții. E o formă de pragmatism care, în timp, se traduce în credibilitate.
Unde doare încă, fiindcă nu ajută să ne mințim frumos
E important să vorbim și despre ce nu e încă la nivelul dorit, fiindcă slăbiciunile neasumate devin vulnerabilități.
Pe mare, modernizarea are nevoie de accelerare. Marea Neagră este un spațiu în care tehnologia a schimbat regulile, iar o flotă insuficient modernizată rămâne, inevitabil, într-un dezavantaj. Aici presiunea de timp e reală, iar fiecare amânare se simte.
Pe uscat, mobilitatea militară depinde de infrastructura civilă. Drumuri, poduri, căi ferate, porturi, aeroporturi. România are proiecte și finanțări, dar ritmul e uneori lent. Într-o criză, ritmul lent nu e o problemă de imagine, e o problemă de eficiență.
Resursa umană e un alt capitol. Armata modernă are nevoie de oameni bine pregătiți și de mecanisme credibile de rezervă. Asta presupune instruire, motivare, condiții, o cultură publică a apărării care să nu fie doar o poveste spusă la parade. E un drum lung, pentru că nu poți construi peste noapte ceea ce s-a erodat în decenii.
Și mai există tema instituțiilor. Corupția, birocrația, slăbiciunile administrative nu sunt separate de securitate. Un contract prost, o achiziție întârziată, un proiect blocat în hârtii se traduc direct în vulnerabilități. România a făcut pași, dar aici e nevoie de o disciplină constantă, nu de entuziasm de o săptămână.
Ce înseamnă, de fapt, un punct forte în NATO
Un punct forte real nu e ceva ce spui despre tine, e ceva ce se vede în planurile celorlalți. România contează în arhitectura de apărare a NATO fiindcă oferă o combinație rară: poziție strategică la Marea Neagră, spațiu și infrastructură pentru desfășurare, rol în apărarea aeriană și antirachetă, structuri de comandă care pot coordona, capacitatea de a primi forțe aliate și de a le integra rapid, plus o formă de predictibilitate politică în cadrul alianței.
Dacă vrei o imagine simplă, România e una dintre ușile mari ale NATO spre sud-est. O ușă pe care o folosești nu doar în situații dramatice, ci și în rutina care pregătește rezistența. O ușă care trebuie întreținută, modernizată, păzită, și, din când în când, testată serios.
Nu avem nevoie să ne declarăm „scutul Europei” ca să fim utili. E suficient să facem partea noastră dintr-o arhitectură comună, cu încăpățânarea aceea sănătoasă care nu se vede în discursuri. Să avem stocuri, să avem proceduri, să avem exerciții, să avem infrastructură, să putem primi și trimite rapid, să avem instituții care își fac treaba fără să ceară aplauze.
Asta e România puternică în NATO, măsurată în timp câștigat, în rute deschise, în decizii asumate și în cooperare reală.
