Partea amuzantă la întrebarea asta e că răspunsul încape într-un singur cuvânt, iar restul, adică tot ce se întâmplă după acel cuvânt, are efecte în aproape fiecare colț al corpului. Glandele paratiroide secretă parathormonul, numit și hormon paratiroidian, prescurtat PTH. Atât. Și totuși, dacă rămânem doar cu atât, e ca și cum ai spune despre un dirijor că ridică bagheta. Da, ridică bagheta, dar apoi se schimbă muzica.
Glandele paratiroide, deși mici și destul de discrete, sunt printre cele mai harnice structuri endocrine. Nu fac zgomot, nu cer atenție, dar dacă PTH-ul lor se dereglează, începi să simți în oase, la rinichi, la mușchi, uneori chiar la dispoziție. Și, sincer, e unul dintre hormonii pe care îi înțelegi cel mai bine când îți explici, cu răbdare, de ce corpul ține atât de mult la calciu.
Paratiroidele, vecinele tăcute ale tiroidei
Paratiroidele sunt de obicei patru, două sus și două jos, așezate pe fața din spate a tiroidei, ca niște boabe de linte lipite de un organ mai mare și mai celebru. Uneori sunt trei, alteori cinci sau chiar mai multe, pot migra un pic, pot sta mai ascunse. Din motivul acesta, chirurgii care operează tiroida au o grijă specială să le identifice și să le păstreze, fiindcă fără ele, calciul din sânge se poate prăbuși destul de repede.
Când spui paratiroidă, lumea se gândește automat la tiroidă, dar sunt glande diferite, cu misiuni diferite. Tiroida se ocupă în principal de ritmul metabolic, de energia ta zilnică, de cum îți arde corpul combustibilul. Paratiroidele, în schimb, stau cu ochii pe calciu și fosfor, adică pe două minerale care par simple, dar care, în realitate, sunt piese de rezistență pentru nervi, mușchi, oase și, dacă vrei să mergi mai departe, pentru modul în care celulele comunică între ele.
Hormonul paratiroidian, parathormonul, PTH
Glandele paratiroide secretă parathormonul. În limbaj de laborator îl vezi scris de cele mai multe ori ca PTH. Dacă ai făcut vreodată analize și ai primit o foaie cu calciu, fosfor, vitamina D și PTH, practic ai dat de această axă de control.
Parathormonul este un hormon peptidic, adică o mică proteină făcută din aminoacizi. Nu e genul de hormon care se depozitează luni întregi și apoi se eliberează din când în când. El se produce și se eliberează continuu, în doze mici, ajustate din minut în minut, în funcție de ce se întâmplă cu calciul din sânge. Aici e frumusețea, dar și partea ușor stresantă: corpul nu acceptă variații mari ale calciului în sânge. În oase poate fi depozitat în cantități enorme, dar în sânge trebuie ținut aproape la fix.
De ce calciul e atât de păzit
Majoritatea oamenilor asociază calciul cu oasele, cu laptele, cu dinții, cu rahitismul copilăriei sau cu osteoporoza bunicilor. E corect, dar incomplet. Calciul din sânge este esențial pentru ca mușchii să se contracte, pentru ca nervii să transmită impulsuri, pentru ca inima să bată cu un ritm ordonat, pentru ca sângele să se coaguleze atunci când te tai. În plus, la nivel microscopic, calciul e un fel de semnal intern pentru multe celule, un fel de buton de pornire pentru reacții chimice din interiorul lor.
Dacă nivelul de calciu scade prea mult, nervii și mușchii devin hiperexcitabili. Apar furnicături, spasme, crampe, uneori o rigiditate ciudată a mâinilor, ca și cum nu mai ascultă de tine. Dacă nivelul crește prea mult, lucrurile se duc în cealaltă direcție: oboseală, greață, constipație, sete excesivă, confuzie. Nu e o regulă matematică, fiecare om simte diferit, dar mecanismul de bază e același.
În acest context, parathormonul este un paznic. Nu un paznic morocănos, ci mai degrabă un paznic vigilent, care nu doarme. Când simte că scade calciul din sânge, crește PTH-ul. Când calciul urcă, PTH-ul scade. Pare simplu, dar în spate sunt receptori, enzime, feedback-uri, o poveste întreagă.
Cum știe paratiroida când să apese pe accelerație
Celulele paratiroide au un receptor special, un fel de senzor, care detectează calciul din sânge. Când calciul scade, senzorul spune practic: e nevoie de PTH. Când calciul e suficient sau prea mare, frânează.
În poveste mai intră și vitamina D activă, care participă la feedback. Dacă vitamina D este foarte scăzută mult timp, corpul încearcă să compenseze prin PTH mai mare, ca să mențină calciul în limite. Și mai e un detaliu interesant, pe care îl vezi uneori la analize: magneziul. Un magneziu foarte scăzut poate perturba secreția de PTH și poate da o hipocalcemie încăpățânată. Nu e cel mai frecvent scenariu, dar e genul de lucru care te face să înțelegi că nu trăim în cutiuțe separate.
Ce face PTH în corp, pe înțelesul tuturor
Parathormonul acționează în principal în trei locuri: oase, rinichi și, indirect, intestin. Scopul lui central este să crească nivelul de calciu din sânge și, în același timp, să ajusteze fosforul astfel încât chimia internă să rămână stabilă.
PTH și oasele, o relație de reciclare
Oasele nu sunt un zid de beton. Sunt un țesut viu, în permanentă remodelare. În fiecare zi, o parte se resoarbe, o parte se reconstruiește. E un schimb continuu, ca într-un șantier care nu se închide niciodată.
PTH-ul, când crește, transmite un semnal care, în final, favorizează resorbția osoasă, adică eliberarea de calciu din os în sânge. Aici apare o nuanță: PTH nu lovește direct osteoclastul ca să zicem așa, ci lucrează prin celule care coordonează remodelarea osoasă. Practic, el schimbă balanța spre eliberare, când corpul are nevoie de calciu urgent.
Pe termen scurt, acest lucru e salvator. Dacă ți-ar scădea calciul brusc și n-ai avea această posibilitate de a scoate calciu din depozitul osos, ai face tetanie, tulburări de ritm cardiac, probleme serioase. Dar pe termen lung, dacă PTH rămâne cronic crescut, oasele pot suferi. Devine o resorbție exagerată, se pierde densitate, apar dureri, fragilitate. De aici și asocierea hiperparatiroidismului cu osteoporoza sau cu fracturi mai ușor de făcut.
Și mai e ceva, un paradox care mie mi-a plăcut mereu: administrat intermitent, în doze controlate, PTH poate avea efect anabolic pe os. De aceea există terapii pentru osteoporoză care folosesc analogi de PTH, tocmai pentru a stimula formarea osoasă. Asta arată cât de mult contează ritmul, nu doar cantitatea.
PTH și rinichiul, partea foarte practică
Rinichiul este locul unde PTH-ul face ordine fină. În mod normal, rinichiul filtrează sângele și decide ce păstrează și ce elimină. PTH-ul îi spune rinichiului să reabsoarbă mai mult calciu, adică să nu-l piardă în urină. În același timp, îi spune să elimine fosfați. Asta e important, fiindcă fosforul și calciul se leagă între ele, iar dacă ai prea mult fosfor în sânge, calciul liber scade, chiar dacă depozitele totale sunt mari.
Tot în rinichi, PTH-ul stimulează o enzimă care activează vitamina D, transformând-o în forma ei biologic activă, calcitriolul. Și aici se închide un cerc: vitamina D activă ajută intestinul să absoarbă calciu din alimentație, ceea ce pe termen mai lung ajută la stabilizarea calciului fără să storci osul.
PTH și intestinul, prin vitamina D
Parathormonul nu acționează direct pe intestin în modul clasic, ci prin vitamina D activată în rinichi. Când calcitriolul crește, intestinul absoarbe mai eficient calciul din alimente. De aceea, în multe situații în care PTH-ul este crescut, te uiți și la vitamina D. Dacă vitamina D este mică, corpul urcă PTH-ul tocmai ca să compenseze și să mențină calciul.
PTH, calcitonina și restul echipei
Când vorbim de calciu, apare inevitabil întrebarea: și calcitonina? Calcitonina este un hormon produs de alte celule, din tiroidă, și are tendința să scadă calciul din sânge, în special prin inhibarea resorbției osoase. La om, rolul ei este mai modest decât al PTH-ului, dar există și are o logică.
În ultimii ani, s-a vorbit mult și despre FGF23, un hormon legat de fosfor, produs în os, care reglează eliminarea fosfaților și influențează vitamina D. Pentru un om care vrea să înțeleagă simplu, ideea esențială e asta: calciul și fosforul sunt ținute în echilibru de mai mulți actori, iar PTH este, în mod tradițional, șeful de tură.
Când PTH-ul este prea mare, hiperparatiroidismul
Hiperparatiroidism înseamnă că paratiroidele secretă prea mult PTH. Poate fi din cauza unei probleme în glande, sau poate fi o reacție de compensare la altceva.
Hiperparatiroidismul primar
În hiperparatiroidismul primar, problema pleacă din glandele paratiroide. Cel mai frecvent este un adenom benign, adică o mică tumoare care produce PTH excesiv. Mai rar e o hiperplazie a mai multor glande sau, foarte rar, un cancer paratiroidian.
Ce se întâmplă fiziologic? PTH-ul urcă, calciul din sânge urcă, fosforul scade adesea, iar rinichiul începe să elimine mai mult calciu. Paradoxul e că, deși PTH-ul păstrează calciul în rinichi la nivel tubular, când calciul din sânge e foarte mare, filtrarea e atât de mare încât o parte se pierde în urină. Așa apar pietrele la rinichi la unii oameni.
Clinica poate fi zgomotoasă sau aproape tăcută. Unii au dureri osoase, oboseală, constipație, greață, sete, urinări dese. Alții află întâmplător, la un set de analize de rutină, că au calciul ușor crescut. Din experiența mea cu pacienții, partea care îi sperie cel mai tare nu e cifra de pe analize, ci faptul că, brusc, le explici că o glandă de câteva miligrame le ține în șah oasele și rinichii.
Hiperparatiroidismul secundar
Aici glandele paratiroide nu sunt, inițial, vinovate. Ele răspund la o problemă din altă parte. Cel mai frecvent, cauza este boala cronică de rinichi. Când rinichiul nu mai funcționează bine, fosforul se acumulează, vitamina D activă scade, calciul tinde să scadă, iar paratiroidele fac ce știu ele mai bine: cresc PTH-ul. E o compensare, uneori utilă, dar pe termen lung devine dăunătoare, cu efecte pe os și pe vase.
Altă cauză frecventă este deficitul de vitamina D. Dacă vitamina D e mică luni întregi, intestinul absoarbe mai puțin calciu. Corpul, ca să mențină calciul în sânge, urcă PTH-ul. Și aici se vede de ce nu are sens să te uiți doar la PTH și să te panichezi: uneori, e un semnal de alarmă care te trimite să corectezi vitamina D, nu neapărat să te gândești la un adenom.
Hiperparatiroidismul terțiar
Când hiperparatiroidismul secundar stă mult timp, mai ales în context de boală renală, paratiroidele se pot hipertrofia și pot deveni autonome, adică încep să se comporte ca și cum ar avea propria lor voință, secretând PTH chiar dacă situația inițială s-a îmbunătățit. Asta e o etapă mai complicată și de obicei intră în discuție tratamente specializate.
Cum se simte hiperparatiroidismul, concret
În manuale, hiperparatiroidismul este asociat cu un tablou clasic: pietre la rinichi, dureri de oase, tulburări digestive, modificări de dispoziție. În viața reală, totul e mai nuanțat. Un om poate veni cu oboseală și o tristețe difuză, altul cu colici renale, altul cu o densitometrie care arată osteoporoză la o vârstă la care nu te aștepți.
Un detaliu care merită spus simplu este acesta: calciul crescut te poate deshidrata. Îți dă sete, urinezi mai mult, iar dacă nu compensezi cu apă, intri într-un cerc vicios. De aceea, hidratarea este o discuție reală la pacienții cu hipercalcemie. Nu rezolvă cauza, dar ajută corpul să gestioneze situația până ajungi la diagnostic și tratament.
Când PTH-ul este prea mic, hipoparatiroidismul
Hipoparatiroidismul înseamnă că paratiroidele nu secretă suficient PTH. Rezultatul este, în general, calciu scăzut în sânge și fosfor crescut. De multe ori, apare după intervenții chirurgicale în zona gâtului, mai ales după operații tiroidiene, când paratiroidele sunt afectate, îndepărtate accidental sau rămân fără vascularizație bună.
Simptomele de hipocalcemie sunt, de obicei, mai dramatice decât cele de hipercalcemie. Furnicături în jurul gurii, în degete, crampe musculare, spasme, uneori o anxietate ciudată, de parcă te ia cu tremurat din interior. În forme severe, poate apărea tetanie, convulsii, tulburări de ritm cardiac. Semnele clinice clasice, pe care medicii le învață la școală, sunt semnul Chvostek și semnul Trousseau, care sugerează hiperexcitabilitatea neuromusculară în hipocalcemie.
Dacă cineva ajunge la urgență cu spasme sau cu o criză convulsivă și se găsește calciu foarte scăzut, hipoparatiroidismul este pe listă, mai ales dacă există antecedent de chirurgie tiroidiană.
Tratamentul poate include calciu și vitamina D activă, uneori magneziu dacă este scăzut. În anumite cazuri, există terapii de substituție cu PTH, dar acestea țin de endocrinolog și de criterii clare. Important e să nu te apuci singur de suplimente în doze mari fără analize, fiindcă poți să te duci dintr-o extremă în alta, și nu e distractiv niciunul dintre capete.
Un scurt popas la analize, că aici se încurcă lumea
PTH-ul se interpretează împreună cu calciul. Asta e regula de bază. Dacă ai PTH crescut și calciu crescut, te gândești la hiperparatiroidism primar sau terțiar. Dacă ai PTH crescut și calciu normal sau scăzut, te gândești la hiperparatiroidism secundar, de obicei deficit de vitamina D sau boală renală, dar sunt și alte situații.
Apoi există discuția despre calciul total și calciul ionic. În sânge, o parte din calciu este legată de albumină, o proteină. Dacă albumina e mică, calciul total poate părea mic, dar calciul activ, ionic, să fie normal. De aceea, medicii folosesc fie corecții, fie măsoară calciul ionic când e nevoie.
Și încă ceva: valorile normale depind de laborator. Un PTH de 70 poate fi normal într-un loc și ușor crescut în altul. Nu e un motiv să dai alarma din prima zi, ci să pui analizele în context, eventual să le repeți, să verifici vitamina D, funcția renală, fosforul.
Situații speciale, sarcina, alăptarea, copilul
La gravide și la femeile care alăptează, metabolismul calciului devine mai intens. Fătul are nevoie de calciu pentru schelet, iar după naștere, laptele conține calciu, deci corpul mamei face ajustări. Aici intră în joc nu doar PTH, ci și un hormon produs în sân și în placentă, PTHrP, care seamănă cu PTH și poate influența calciul.
La copii, paratiroidele funcționează după aceleași principii, dar contextul e altul. Creșterea osoasă e activă, vitamina D are un rol major, iar dacă apare un deficit de vitamina D, PTH-ul poate crește ca mecanism de compensare. Aici ai văzut probabil în practică situații de rahitism sau osteomalacie, unde PTH-ul e mai mare tocmai pentru că organismul încearcă să mențină calciul în sânge.
Ce poți face, concret, ca să nu-ți sabotezi singur echilibrul
Nu îți poți controla PTH-ul cu voința, evident. Dar poți crea un mediu în care corpul să nu fie forțat să compenseze. În viața de zi cu zi, asta înseamnă să ai o alimentație cu suficient calciu, să nu trăiești permanent cu deficit de vitamina D și să ai o hidratare decentă.
Calciul din alimentație vine clasic din lactate, dar și din unele legume verzi, din semințe, din pește cu oase moi, cum e sardina. Adevărul e că la mulți oameni nu e problema că nu au deloc calciu, ci că îl au, dar nu-l absorb bine din cauza vitaminei D scăzute. Iarna, în România, foarte mulți au vitamina D mică. Nu e o rușine, e geografie și stil de viață.
Soarele ajută, dar nu e mereu suficient, mai ales dacă lucrezi în interior, dacă folosești constant protecție solară strictă sau dacă ai pielea mai închisă la culoare. Suplimentarea de vitamina D are sens în multe situații, dar, repet, ideal e să fie ghidată de analize și de medic, nu după ureche.
Magneziul, iarăși, e un jucător tăcut. Dacă ai crampe frecvente, stres, alimentație săracă, diaree cronică, consum mare de alcool, uneori magneziul scade și îți complică povestea calciului. Nu îți spun să cumperi din farmacie tot raftul, doar să știi că atunci când un medic bun se uită la calciu, se uită și la magneziu.
Mișcarea, în special exercițiile cu greutate, ajută osul să rămână solid. Osul are nevoie de încărcare mecanică. Statul pe scaun nu e doar o problemă de spate, ci și o problemă de densitate osoasă pe termen lung.
Când e momentul să mergi la medic
Dacă ai furnicături persistente, spasme, crampe care nu se explică, dacă ai palpitații și te simți ciudat, dacă ai avut pietre la rinichi repetate, dacă la analize îți iese calciu anormal, nu are sens să stai să ghicești. E mult mai simplu să faci un consult, să repeți analizele corect, dimineața, pe nemâncate dacă așa ți se recomandă, să vezi vitamina D și funcția renală.
Dacă ești în zona Ardealului și vrei o evaluare a lucrurilor fără grabă, cu explicații clare, un consult de endocrinologie in Cluj poate fi un punct bun de plecare, mai ales când ai analize contradictorii și nu vrei să te plimbi dintr-un cabinet în altul.
Pentru urgențe, nu negociezi. Spasmul sever, dificultatea de respirație, convulsiile, starea de confuzie accentuată, toate sunt motive să ajungi rapid la evaluare medicală.
O mică istorie, doar cât să înțelegi de ce medicii au o slăbiciune pentru paratiroide
Paratiroidele au fost descoperite relativ târziu, prin comparație cu alte organe. Pe la sfârșitul secolului al XIX lea, un anatomist suedez, Ivar Sandström, le descrie clar, iar lumea medicală începe, încet, să le ia în serios. Interesul real explodează abia când se vede legătura dintre lipsa lor și tetanie, respectiv dintre hiperfuncția lor și unele boli osoase. Îmi place povestea asta pentru că arată un lucru simplu: uneori vezi o glandă la disecție, dar nu înțelegi imediat ce face. Abia când pacienții îți arată consecințele, începe să se lege filmul.
Parathormonul, ca substanță activă, a fost izolat și folosit terapeutic la începutul secolului XX, iar numele lui apare în istoria endocrinologiei legat de James Bertram Collip. Nu intru în detalii de laborator, dar ideea e frumoasă: au existat ani în care paratiroidele erau aproape un mister, iar apoi un extract, testat și rafinat, a pus ordine în discuție.
Mai aproape de zilele noastre, descoperirea receptorului sensibil la calciu, CaSR, a clarificat enorm de ce paratiroidele pot reacționa atât de rapid la o mică scădere a calciului din sânge. E una dintre acele descoperiri care, odată ce le afli, te întrebi cum de nu a fost evident din prima.
Nu doar prea mult sau prea puțin, uneori problema e că PTH-ul nu e ascultat
Există și situații mai rare, dar importante, în care PTH-ul este produs, uneori chiar în cantitate mare, însă țesuturile nu răspund cum trebuie. Se numește pseudohipoparatiroidism și, ca idee generală, seamănă cu o cheie care se învârte în broască, dar ușa rămâne blocată. În analize poți vedea calciu scăzut, fosfor crescut, iar PTH surprinzător de mare, ceea ce te obligă să te gândești la rezistență periferică, nu la o paratiroidă leneșă.
Nu e ceva de autodiagnosticat, evident, dar e util să știi că nu toate combinațiile de analize intră frumos în două cutii, hiper sau hipo. Endocrinologia e plină de astfel de nuanțe.
Cum se ajunge, de fapt, la un diagnostic corect
În practică, primul pas e să confirmi că anomalia există. Un calciu ușor crescut sau ușor scăzut, văzut o singură dată, poate fi influențat de deshidratare, de albumină, de unele medicamente, de momentul zilei. De aceea, medicul cere adesea repetarea analizelor și, când e cazul, măsurarea calciului ionic.
Apoi se pune PTH-ul lângă calciu, cum spuneam. Se adaugă fosforul, vitamina D, creatinina și uneori magneziul. În hiperparatiroidism, mai ales dacă sunt suspiciuni de litiază renală, se face și calciul urinar pe 24 de ore. Nu e cea mai comodă analiză, recunosc, dar e foarte utilă, pentru că te ajută să diferențiezi situații care, altfel, arată identic pe o simplă foaie de analize.
Când se suspectează hiperparatiroidism primar și se discută despre operație, apare întrebarea localizării. Aici intră ecografia cervicală, scintigrafia cu sestamibi, uneori CT specializat. Important de știut este că aceste investigații nu pun diagnosticul de hiperparatiroidism. Diagnosticul este biochimic, din analize. Imaginile sunt mai degrabă pentru chirurg, ca să știe unde să caute.
În hipoparatiroidism, lucrurile sunt adesea mai directe: calciu mic, fosfor mare, PTH mic sau inadecvat de mic pentru cât de scăzut e calciul. În plus, istoricul de operație tiroidiană sau de alte intervenții pe gât cântărește mult.
Tratamentul, pe larg, dar fără promisiuni de tip rețetă universală
În hiperparatiroidismul primar, tratamentul care vindecă este, de cele mai multe ori, chirurgical. Se îndepărtează glanda sau glandele hiperfuncționale. În centre cu experiență, rata de vindecare este mare. În același timp, nu toată lumea trebuie operată imediat. Dacă hipercalcemia e mică, dacă nu există complicații renale sau osoase, dacă pacientul este în vârstă și are alte boli care cresc riscul operator, se poate merge și pe monitorizare, cu analize la intervale regulate, densitometrie și controlul simptomelor.
Când se alege monitorizarea, medicul discută despre hidratare, despre evitarea unor medicamente care cresc calciul, despre corectarea vitaminei D dacă e scăzută, da, se poate corecta și în hiperparatiroidism, dar atent, și despre tratamente care protejează osul, cum sunt unele medicamente antiresorbtive. Există și calcimimetice, genul de medicamente care păcălesc receptorul de calciu și scad PTH-ul, folosite mai ales în anumite situații, inclusiv la pacienți cu boală renală.
În hiperparatiroidismul secundar din boala renală cronică, direcția este să controlezi fosforul, să corectezi vitamina D în forma potrivită și să folosești, când e nevoie, calcimimetice. Aici terapia e mult mai legată de nefrologie și endocrinologie laolaltă, pentru că rinichiul este actorul principal.
În hipoparatiroidism, tratamentul de bază este suplimentarea cu calciu și vitamina D activă, în doze adaptate. Scopul nu este neapărat să ai calciul la maximum normal, ci să ai un calciu suficient cât să nu ai simptome, fără să forțezi rinichiul să elimine exces. Asta e o finețe importantă: prea mult calciu și prea mult calcitriol pot duce în timp la calcificări renale. De aceea, monitorizarea este parte din tratament, nu un moft.
În formele acute, cu hipocalcemie severă și simptome intense, se poate administra calciu intravenos sub supraveghere medicală. Nu e ceva de încercat acasă, indiferent ce ai citit pe internet.
Ce merită să clarifici când ai analize cu PTH pe masă
Dincolo de cifre, merită să înțelegi de ce ai ajuns să faci PTH. Uneori ai fost trimis pentru osteoporoză, alteori pentru pietre la rinichi, alteori pentru furnicături și crampe. Întreabă medicul cum se leagă simptomul tău de axa calciu, fosfor, vitamina D și PTH. Întreabă dacă e nevoie de calciu ionic. Întreabă dacă vitamina D trebuie corectată și în ce ritm. Și mai ales, întreabă ce urmărești pe termen lung, osul, rinichiul, ambele.
Uneori, după o discuție de 15 minute, omul iese din cabinet mult mai liniștit nu pentru că i s-a rezolvat boala pe loc, ci pentru că știe ce caută și de ce. Asta, în medicină, e un pas mare.
O observație mai personală despre PTH
Mi se pare că parathormonul este unul dintre hormonii care te obligă să privești corpul ca pe un întreg. Nu poți vorbi de el fără să atingi rinichiul, osul, vitamina D, alimentația, chiar și o parte din stilul de viață. Și mai e ceva: când oamenii află că au o problemă cu PTH-ul, de multe ori își reproșează că nu au băut lapte, că nu au luat suplimente, că au stat în casă. Uneori e adevărat că ai avut deficit de vitamina D și se corectează. Alteori, nu e vina nimănui. Un adenom paratiroidian apare, simplu, ca un accident biologic.
Paratiroidele secretă parathormonul, iar parathormonul ține calciul în frâu. Dacă îl lași să lucreze în liniște, cu nutrienți și cu un pic de soare, își face treaba admirabil. Dacă se dereglează, ai soluții, dar trebuie să le pui în ordine cu medicul potrivit. În rest, o viață cu atenție la oase, rinichi și alimentație bună nu strică nimănui. Nici măcar celor care, din când în când, mai sar peste micul dejun și se trezesc pe la prânz întrebându-se de ce îi ia cu amețeală.
