De ce fantasy-ul prinde la 11–13 ani, exact când emoțiile încep să dea buzna
Vârsta preadolescenței vine cu multe întrebări despre cine sunt, ce simt și de ce ceilalți par uneori de pe altă planetă. Aici intervin poveștile fantasy, care creează spațiul sigur în care copiii pot exersa emoții puternice fără presiunea realității imediate.
Un roman bun le oferă o fereastră spre trăirile altora și o oglindă pentru propriile lor frământări. Fără să țină lecții, genul le arată cum arată frica, curajul, vinovăția sau loialitatea când chiar contează pentru cineva de vârsta lor.
Când ai în față un protagonist care greșește, se precipită, se contrazice cu prietenii, apoi învață să asculte, să ceară ajutor, să recunoască o limită, începi, aproape fără să vrei, să îi simți ritmul interior. Asta e empatia în lucru. În imaginarul fantasy, totul se vede mai clar: pericolele sunt palpabile, deciziile au miză, iar prieteniile se construiesc în pași mici, cu multă atenție la nevoile celuilalt.
Un exemplu la îndemână: o aventură, o „gaură fără fund” și niște copii care învață să fie atenți unii la alții
Un roman recent care prinde perfect această vârstă este „Drumul spre o alta dimensiune” de Bradu Mihai Dan. Povestea pornește dintr-un loc foarte recognoscibil pentru preadolescenți, cu un grup de prieteni și o curiozitate care împinge limitele.
De aici, lucrurile se complică rapid: o fabrică părăsită, o groapă misterioasă, un băiat care cade într-o lume ascunsă, un polițist și un bătrân a căror istorie apasă pe prezent. Decorul pare îndrăzneț, dar miza e una profund umană: să te prinzi ce simte celălalt în timp real, când totul scapă de sub control.
Întâlnirea cu Marcus, bătrânul retras, și cu Petre, polițistul care oscilează între suspiciune și grijă, deschide pentru cititor o hartă a emoțiilor foarte nuanțată. Copilul din centru se trezește, brusc, responsabil de viețile altora. Are nevoie să calce frâna, să observe, să întrebe, să își regleze impulsurile.
Exact această mică pauză emoțională, această clipă în care personajul își dă seama că nu e singur în poveste, clădește empatia. La fel de important este și felul în care cei mari își recunosc limitele, cer ajutor, apoi își corectează judecățile pripite. Preadolescenții prind din zbor aceste gesturi și le replică în viața lor.
Cum se antrenează empatia în mod concret, fără morală bătută în cuie
O carte fantasy reușită nu îți spune „fii bun”, ci te invită să stai în pantofii fiecărui personaj.
Când apar creaturi care par inițial inamici de neîmpăcat, iar mai târziu unul dintre ei, Coamă de Leu, se dovedește aliat cu propriile lui dileme, cititorul trece printr-un mic duș rece. „Aha, deci nu știu întotdeauna ce e în spatele unei fețe, nici măcar când arată periculos.” Acest tip de viraj emoțional scutură clișeele, iar empatia se extinde și spre cei „din tabăra cealaltă”.
E ceva ce copiii simt imediat. Le place acțiunea, dar rețin privirea tristă, ironia amară, ezitarea dintr-un dialog. Acolo apare miezul schimbării. Empatia nu e o definiție, e o serie de reflexe care se formează când urmărești reacțiile fine dintre personaje: cum alege cineva să protejeze un prieten, cum își corectează tonul când vede că celălalt s-a speriat, cum transformă neîncrederea în cooperare.
Literatura, mai ales cea care mizează pe aventură, le oferă ocazia să exerseze aceste reflexe în liniște, pe scaunul lor, înainte să le aplice în curtea școlii.
Magia ca instrument pentru a vorbi pe înțelesul lor
Elementele supranaturale nu sunt doar „efecte speciale”. Ele scot la lumină fricile reale. O sabie care devine creion, un coif care se schimbă în șapcă, un zid care reacționează la disperare, toate traduc pe înțelesul copiilor idei grele despre putere, responsabilitate și autocontrol.
Când un obiect periculos capătă forma unui instrument de școală, mesajul e clar și prietenos: forța fără judecată nu folosește nimănui, iar creativitatea poate dezamorsa conflictul. Copiii pricep asta nu pentru că o aud de la un adult, ci pentru că o trăiesc alături de personaj.
Un alt strat important este cel al „cheii” împărțite în artefacte și al reîncarnărilor care poartă cu ele misiuni vechi. Aici intră în scenă ideea de moștenire emoțională. Personajele care se trezesc „purtând” o datorie venită din altă epocă învață să negocieze între ce ar vrea ei să facă pe moment și ce simt că le cere comunitatea.
Preadolescenții se confruntă des cu o versiune mică a aceleiași tensiuni, când se întreabă dacă e mai important ce își doresc sau ce e bine pentru grup. Fantasy-ul le arată că răspunsul se construiește din multe discuții, din respect, din ascultare, nu din ordine.
Prietenia, laboratorul cel mai bun pentru empatie
Grupul de copii din roman traversează scene care obligă la cooperare reală. Fiecare are o abilitate, dar și o vulnerabilitate, iar echipa funcționează când recunoaște ambele aspecte. În drumurile lor, prietenia trece examenul în cazuri-limită, nu la „orele de dirigenție” ale poveștii.
Când îți aperi prietenul, nu pentru că „așa trebuie”, ci fiindcă îți pasă de el și îi știi fricile, empatia deja s-a instalat. Și, poate cel mai util, vedem cum cei mici se ceartă, se îndoaie, își cer scuze, se împacă. Asta e materia brută din care cresc relațiile sănătoase la 11–13 ani.
Mi-a plăcut mult felul în care romanul arată și schimbarea de perspectivă asupra „adulților din poveste”. Marcus nu e doar bătrânul supărat din colț, Petre nu e doar „polițistul dur”, iar Coamă de Leu nu e doar un adversar.
Fiecare are motive, istorii, fragilități. Preadolescenții care citesc învață că o etichetă nu spune niciodată totul. Nu e o lecție morală, ci o senzație care rămâne în corp: „stai puțin, poate nu știu tot”. Această pauză, mică și prețioasă, e exact locul în care apare empatia.
Ce rămâne în afara paginii, în viața de zi cu zi
După ce închid o carte de tipul acesta, copiii nu ies doar cu senzația că „a fost tare”. Dacă povestea a funcționat, ies mai atenți. Îl observă pe colegul care s-a retras la marginea terenului. Văd că prietena care face glume nonstop a tăcut brusc și își frământă mâinile. Își amintesc că, într-o scenă, cineva și-a schimbat vocea ca să nu rănească, și încearcă și ei.
Asta înseamnă transferul din ficțiune în realitate. Empatia nu are nevoie de discursuri, are nevoie de povești care se bagă sub piele și rămân acolo.
Fantasy-ul potrivit vârstei nu vine cu lecții, vine cu experiențe. Copiii trăiesc alături de personaje care greșesc, repară, o iau de la capăt, iar în acest du-te vino își reglează propriile instrumente emoționale.
Când le lași spațiu să se conecteze cu povestea, îi vezi cum devin mai atenți la expresiile celor din jur, mai răbdători în ceartă, mai curajoși să pună o întrebare. Și da, efectul se vede rapid, în familie, la școală, pe teren, în grupul lor de prieteni.
Unde găsești cartea, cum o citești cu un preadolescent și ce să urmărești
Cartea poate fi citită de copil singur, dar se potrivește de minune și pentru serile când citiți pe rând. Vă opriți acolo unde un personaj a reacționat impulsiv și vă întrebați „ce ai fi făcut tu?”, sau acolo unde cineva nu e ce pare și discutați „ce semne am ratat?”. Nu e nevoie de planuri complicate. Două întrebări bine puse, după un capitol, aprind beculețe despre emoții mai repede decât un discurs.
Dacă te întrebi de unde o poți cumpăra, cartea poate fi achiziționată online de pe Carturesti.ro și Libris.ro, simplu și rapid. Spun asta pentru că mulți părinți caută exact genul acesta de material care prinde la 11–13 ani, are ritm și, în același timp, deschide conversații esențiale despre prietenie, frică, curaj și loialitate.
Da, are acțiune, are umor, are și momente care te pun pe gânduri, dar mai ales are acea țesătură de gesturi mici, cotidiene, în care empatia se exersează fără să îți dai seama.
Romanul lui Bradu Mihai Dan, apărut la editura Ecou Transilvan, parte din seria „Călătorie spre început”. Cartea poate fi achiziționată online de pe Carturesti.ro și Libris.ro.
